În ultima parte a anului 2025, legislația privind internshipul a trecut printr-o serie de ajustări importante, menite să clarifice modul în care organizațiile pot integra tineri în activități practice, dar și să întărească protecția celor implicați. În același timp, în practică, tot mai mulți angajatori continuă să confunde două instrumente juridice fundamental diferite: internshipul, reglementat prin Legea nr. 176/2018 privind internshipul, și stagiul obligatoriu de practică, reglementat prin Legea nr. 258/2007 privind practica elevilor și studenților.
Confuzia nu este deloc surprinzătoare. Ambele presupun activități practice desfășurate într-o organizație. Ambele implică un tânăr aflat într-un proces de formare. Ambele arată, în aparență, ca o etapă de pregătire prealabilă angajării. Totuși, dincolo de această asemănare superficială, mecanismele sunt fundamental diferite în natură, scop și modul de organizare. Iar angajatorii care nu țin cont de nuanțe se expun riscului de neconformitate, sancțiunilor sau chiar reîncadrării activității într-un raport de muncă.
Acest articol își propune să clarifice, dintr-o perspectivă juridică și operațională, unde se despart cele două instrumente și ce aduc nou modificările recente privind internshipul, astfel încât organizațiile să poată lua decizii corecte și sigure.
Ce s-a schimbat în 2025 pentru programele de internship
Prima modificare notabilă este creșterea limitei maxime a numărului de interni care pot desfășura activitate simultan într-o organizație-gazdă. Dacă anterior regula era de 5% din numărul total al salariaților, de la finalul anului 2025 procentul a fost majorat la 10%. Pentru angajatorii mici, cu până la 20 de salariați, limita rămâne adaptată proporției lor — cel mult doi interni simultan. Această flexibilizare marchează o recunoaștere explicită a rolului internshipului ca instrument de recrutare și formare anticipată, într-un context în care multe companii se confruntă cu deficit de personal tânăr.
A doua modificare, poate cea mai relevantă pentru participanți, este introducerea dreptului internului la zile de odihnă plătite, acordate proporțional cu durata programului. Acest drept nu poate fi transformat în bani dacă nu este folosit în perioada contractuală, ceea ce subliniază natura sa de protecție — internshipul este o etapă de învățare, nu o perioadă de acumulare de drepturi compensatorii.
Nu în ultimul rând, s-a simplificat procedura de acordare a primei de promovare a angajării, disponibilă pentru angajatorii care decid să încheie un contract individual de muncă cu persoana ce tocmai a finalizat un program de internship. În prezent, pentru acordarea primei, angajatorul trebuie să depună doar copia certificatului de internship, nu întregul dosar de documente justificative care era necesar anterior. Rămân însă neschimbate condițiile de fond: angajarea trebuie realizată în termen de 60 de zile de la finalizarea programului, iar raportul de muncă trebuie menținut 24 de luni.
Internshipul: un raport direct, cu finalitate profesională și reguli stricte
Internshipul este un raport juridic direct între persoana participantă și organizația‑gazdă. Acesta se desfășoară pe baza unui contract de internship, încheiat în formă scrisă înainte de începerea activității. Legiuitorul tratează cu severitate acest moment: un contract semnat după intrarea efectivă în activitate atrage sancțiuni consistente și poate pune sub semnul întrebării întreg programul
Internul are dreptul la o indemnizație lunară de cel puțin 50% din salariul minim brut, calculată proporțional cu numărul de ore. Iar timpul de activitate este strict limitat: maximum 40 de ore pe săptămână (sau 30 de ore pentru minori), fără posibilitatea de a presta ore suplimentare. Activitățile pe care le poate desfășura internul sunt cele stabilite expres în fișa de internship, iar coordonarea se realizează printr-un îndrumător dedicat, cu un număr maxim de trei interni simultan.
Un element esențial, prea puțin înțeles în practică, este că internshipul nu poate substitui un contract de muncă. Dacă activitățile, responsabilitățile și programul internului reflectă, în fapt, activitatea unui salariat, ITM poate reîncadra raportul ca raport de muncă, cu toate consecințele aferente. Legea prevede chiar, în mod expres, că internshipul nu poate fi folosit pentru a evita încheierea unui contract individual de muncă, iar utilizarea abuzivă este sancționată prin nulitate.
Tot în sfera obligațiilor, organizația-gazdă trebuie să înregistreze contractul de internship în registrul electronic al agenției teritoriale pentru ocuparea forței de muncă, înainte de începerea activității. Orice modificare ulterioară trebuie raportată în termen de trei zile lucrătoare.
Practica elevilor și studenților: un mecanism educațional cu arhitectură complet diferită
În contrast cu internshipul, practica obligatorie este un mecanism eminamente educațional, integrat în procesul de învățământ. În acest caz, există întotdeauna trei actori: elevul sau studentul, instituția de învățământ (în calitate de organizator) și partenerul de practică. Practica se realizează în baza unui contract‑cadru între instituția de învățământ și partener, conform planului de învățământ și programului analitic stabilite de instituție.
Activitățile desfășurate de participant trebuie să fie relevante pentru specializarea acestuia, iar evaluarea finală aparține exclusiv instituției de învățământ. Programul practicii trebuie organizat astfel încât activitatea să nu depășească ora 20:00, iar instruirea SSM/PSI revine partenerului de practică.
Concluzie: cum alegi corect și cum eviți riscurile
Alegerea corectă între internship și practică nu este doar o formalitate juridică, ci o decizie strategică pentru organizație. Dacă scopul este verificarea cunoștințelor teoretice ale elevilor și studenților, soluția corectă este practica. Dacă obiectivul este formarea profesională și evaluarea în vederea unei posibile angajări, atunci instrumentul adecvat este internshipul, cu respectarea tuturor condițiilor specifice.